{site_title}

De actualitate, în Ortodoxie

În credință, nu trăim undeva în depărtare

– 26.06.2020 09:19 –

Timpul dintre Înălțarea Domnului Hristos și Ziua Cincizecimii a marcat ceva de genul unei perioade „interimare” pentru Ucenicii lui Hristos. Ei au fost instruiți, la momentul Înălțării, să rămână în Ierusalim și să aștepte „promisiunea”. Zece zile mai târziu, făgăduința s-a împlinit și Duhul Sfânt a umplut Biserica primară de Duh Sfânt. Există o tendință destul de obișnuită la predicatorii Evangheliei, să compare propriile vremuri cu cele ale Bisericii în așteptare. Se subliniază că ne-am afla undeva „la mijloc” între Prima și A Doua Venire a lui Hristos și, prin urmare, că am trăi într-o perioadă interimară. Concluzia unor astfel de predici este că nu ne rămâne să discutăm decât despre diverse strategii de așteptare. Concluzia poartă, de asemenea, un sentiment inerent al absenței lui Dumnezeu.

Astfel de concluzii se potrivesc unei lumi secularizate și apelează la simțul modern al absenței lui Dumnezeu. În centrul lumii seculare, nu se află o credință care să susțină că nu ar exista Dumnezeu, ci mai degrabă sensul că Dumnezeu există, dar undeva în altă parte. Deci, că lumea noastră ar fi un „ținut al nimănui”, în care toate lucrurile funcționează conform „legilor naturii”, independent de Dumnezeu. Am scris anterior despre asta, în articole despre „Universul cu două etaje”.

Trăirea „la mijloc” [într-o perioadă interimară /LO] adaugă o nuanță la experiența pe două etaje: își are rădăcina în înțelegerea noastră modernă asupra istoriei și a vremii. Ne vine ușor, ni se pare aproape firesc să ne gândim la noi înșine cum că am trăi între aceste evenimente majore ale istoriei creștine. Au trecut două mii de ani de la Învierea lui Hristos. Creștinii continuă să aștepte A Doua Sa Venire. Cum să nu ne percepem, pe noi înșine, ca trăind într-o perioadă de interimat?

Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV) folosește un exemplu interesant din Scripturi, care demontează modelul „la mijloc” atât de comun în lumea noastră modernă. Exemplul său apare într-o predică despre Sfânta Cruce (Omilia XI). Acesta începe cu afirmația că Crucea, deși apare istoric la Răstignirea lui Hristos, a fost dintotdeauna mijlocitoare mântuirii lui Dumnezeu - în orice moment și în toate locurile.

Exemplul său face destulă lumină:

“Deși ‘omul nelegiuirii, fiul pierzării’ (Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel 2: 3) nu a venit încă, teologul pe care Hristos îl iubea spune: ‘chiar și acum, iubiților, aici există antihrist” (cf. Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 2: 18).

În același mod, Crucea a existat pe vremea strămoșilor noștri, chiar înainte de a fi împlinită. Marele Pavel ne învață absolut clar că antihrist este printre noi, chiar dacă nu a venit încă, spunând: „taina fărădelegii se şi lucrează în voi” (cf. Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel 2: 7).

În același mod, Crucea lui Hristos s-a aflat printre strămoșii noștri, înainte de a fi, deoarece taina ei lucra în ei. (Citat din Omilii)

Sfântul Grigorie continuă, în această omilie, să ilustreze (în general, cu o interpretare tipologică) modul în care Crucea a fost prezentă în viața Patriarhilor și a altor „prieteni ai lui Dumnezeu” Drepți din perioada Vechiului Testament.

Simțul vremii, la Sfântul Grigorie, recunoaște o realitate a istoriei, care „chiar dacă nu a venit încă” transcende această limitare, recunoscând că „taina sa lucrează deja în voi”. “Și cea a Crucii se afla printre strămoșii noștri înainte de a apărea, pentru că taina ei lucra în ei”. Această înțelegere a timpului și a istoriei plasează aceste categorii într-o poziție subsidiară - nu sunt chestii înghețate și solide ale unei lumi goale, empirice. Ele sunt un loc în care trăim - dar și un loc pătruns de lucruri care nici măcar nu „au existat”.

Tratarea acestor lucruri, la Sfântul Grigorie, are la bază înțelegerea ortodoxă clasică a relației dintre pământ și Cer; trecut, prezent și viitor; și Taina Împărăției lui Dumnezeu lucrătoare în lume. Universul său este distins pe „un etaj”. Interpretarea respectă și înțelegerea ortodoxă asupra eshatologiei (studierea „ultimelor lucruri”). Sfântul Ioan Gură de Aur, în rugăciunea sa euharistică, mulțumește pentru a Doua Venire a lui Hristos, la timpul trecut - nu ca și când ar spune că A Doua Venire ar fi avut loc deja în istorie - fiindcă oficierea Euharistiei are loc înăuntrul Împărăției lui Dumnezeu, astfel încât a Doua Venire poate fi descrisă la timpul trecut. Euharistia este „Sărbătoarea Nunții Mielului”, „Cina de la sfârșitul veacului”.

A vorbi despre noi înșine ca trăind „la mijloc” înseamnă a plasa istoria pe prim plan, retrogradând Împărăția lui Dumnezeu la un statut inferior. Iată esența secularismului: Împărăția lui Dumnezeu nu este refuzată - ci așezată pur și simplu undeva unde nu putem ajunge (așa după cum ea s-ar afla undeva, de unde nu poate ajunge la noi). Împărăția, ca și Dumnezeu Însuși, este redus, astfel, la o simplă idee.

A trăi „la mijloc” e parte a singurătății și înstrăinării creștinului modern. Lucrurile sunt doar lucruri, timpul este inexorabil și impenetrabil. Apare o neliniște care însoțește toate acestea, marcată de îndoială, de argumentare și opinie. Credința este, astfel, îndreptată ori către lucruri din trecut, ori către lucruri care încă nu au avut loc.

Această situație este în contrast puternic cu afirmația Sfântului Pavel către Evrei:

credinţa este încredinţarea [realitatea, ipostaza, substanța /NA] celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (11: 1).

Relația dintre credință și lucrurile „nădăjduite și nevăzute” este mai mult decât o încredere că acestea vor fi, mai mult decât o năzuință după ceea ce încă nu este. Credința este însăși substanța [realitatea, existența / LO] unor astfel de lucruri.

În postările anterioare despre credință, remarcam că credința este mai mult decât un exercițiu intelectual sau volițional [care ține de voință / LO]. Este o participare efectivă (koinonia) la obiectul (sau subiectul) credinței. A descrie credința drept încredințarea lucrurilor, înseamnă a le acorda un fel de existență. La fel și în Epistola Către Evrei 11, Sfântul Apostol Pavel descrie credința strămoșilor noștri (Vechiul Testament) și impactul pe care substanța credinței a avut-o în viața și lumea lor. Omilia Sfântului Grigorie rezonează exact cu acest fenomen (și, într-adevăr, el citează pe larg din acest capitol către Evrei).

În credință, nu trăim în depărtare. Prin credință, trăim într-un univers cu un singur etaj, în care realitățile Împărăției lui Dumnezeu ne pot pătrunde existența. Nu suntem singuri și nici nu trebuie să fim înstrăinați. Neliniștea fiecărui pas al nostru este produsă tocmai de o percepție falsă - o amăgire.

Desigur, este ușor de spus, dar un lucru dificil de împlinit: este marea luptă a vremurilor noastre. Însă fără această luptă, credința ne va rămâne străină și vom rămâne pierduți „în mijlocul” lumilor, prinși în acele lucruri care „s-au trecut”. Hristos ne-a oferit ceva mai măreț.

Traducere, adaptare și interpretare Lăcașuri Ortodoxe, cireșar 2020,

după un cuvânt al Pr. Stephan Freeman - Biserica Ortodoxă a Americii, paroh al Bisericii Sfânta Ana, din Oak Ridge, Tennessee / Slavă lui Dumnezeu pentru toate)

Continuă, citind cele mai recente știri,
apăsând aici