{site_title}

De actualitate, în Ortodoxie

Uraaaa! Am fost din nou la biserică!

– 18.05.2020 07:36 –

Timizi, stângaci și puternic emoționați, am mers cu toții din nou la biserică... Acum realizăm că era de fapt cu mult mai mult decât rugăciunea, închinarea, cântarea… Găseam acolo, de fiecare dată, altceva.

Sfioșenia, respectul și discreția celor prezenți ne-au readus în minte propria familie. N-am mai stat, adevărat, ca altcândva. Slujindu-se afară, ne-am mai putut plimba, cânta în voie și am putut vedea în cât de mare măsură participa întreaga natură. Pe gratiile uneia dintre ferestre, o păsărea pe care prezența numeroasă - după atâta timp ascunși - o cam speria, încerca și ea să-și revendice dreptul firesc de a cânta.

Nu știu în ce măsură am fost atenți la slujbă, dar ne era destul că ne aflam din nou în casa Sa. Ne-am amintit, apoi, și am realizat că, într-adevăr, ne place să mergem, indiferent dacă prin spovadă ne umilim și rând pe rând Părintele pe fiecare ne certa, fiindcă după o atât de lungă perioadă de ceartă isterică și aroganță din partea altcuiva, realizezi cât de frumoasă și de diferită este “cearta” care venea din partea celui care atât de mult, ca nimeni altul, te iubea.

Blândețea de pe chipul Părintelui ne-a mângâiat de cum am intrat. Sfintele Moaște erau așezate pe locul lor sfințit, așteptând, iar Sfânta Evanghelie, cu mare putere, așezată în centru, le străjuia. Era blândețea aceea părintească, a celui “blând și bun” care, atunci când, fiind obligat să ne recomande să stăm acasă, asumându-și el pentru fiecare dintre noi această decizie (ca să ne vină mai ușor, fără a ne frământa), din poartă în poartă, nevăzut, ca o făptură îngerească, a ajutat ca, din înaltul cerului să avem pe rând crenguța de Florii, Lumina Învierii și Sfintele Paști în case, cum se întâmpla an de an. Ba chiar și slujba înălțătoare din noaptea luminată, când până și stelele altfel călătoreau, ne scosese prin cântările ei afară din case, la porți, dăruită și cântată parcă mai tare și parcă mai din plin, atunci când, din răutatea și căderea lumii, tot singur slujea…

A fost, azi, pentru prima dată, de atâta timp, când de sub tencuiala nouă, acum ajunsă și ea veche, am putut zări locul în care altădată se afla ușa de intrare, considerată prea mică odată cu înmulțirea numărului credincioșilor. Prelungirea ulterioară a bisericii a făcut ca intrarea să se mute într-un alt punct cardinal, iar înscrisul săpat în piatră odată cu zidirea ei, acum străjuiește o mică fereastră, rămas ca unică mărturie. Se vede cum mâini poate mai puțin dibace, dacă nu prea obosite sau tremurânde de emoții precum cele pe care le-am trăit și noi astăzi, încercaseră să tăinuiască locul prin care se intra altădată. Probabil, de atunci s-or fi gândit că, având o ușă în plus și mult mai grea, cine știe cărei generații viitoare păcătoase îi va veni vreun gând, să-i fie mai greu totuși să le închidă în fața credincioșilor.

N-am fost rupți unii de alții, cum se spera, nici depărtați și nici măcar n-am simțit că ni s-ar mai fi luat ceva. Am realizat cu toții că rămăseserăm, în ascultare și cu răbdare, uniți, în continuare legați ca parohie, ca frați, fiindcă acum știm cu certitudine cu toții și puteam spune sigur fiecare dintre noi că Îi aveam cu toții, pe ea, Mireasa Lui, și pe Hristos, de fapt tot timpul: “în inima mea” - acolo unde oricât s-ar înfuria mai marii politicienii noștri, exemplul păcătos și învățătura lor aducătoare de pedeapsă și de moarte pe veci nu vor putea intra!

Și iată, acum, biserica mea:

MOȘTENITORI AI LUI HRISTOS, ÎN BUCIUMENI
Actualmente un cartier de oraș.. în trecut Buciumeniul era cunoscut ca un sat cu rădăcini înfipte adânc în tradiția creștină. Odată, cea mai înaltă casă din sat nu avea voie să depășească, sau măcar să se apropie în înălțime de cea pe care sătenii o închinaseră Domnului. Astăzi, biserica a rămas retrasă, undeva în vechea vatră a satului, pe malul râului care trasează una din granițele așezării, însă aceasta doar pentru că proiectarea urbanizării recente care se mankifestă mai ales în jurul capitalei, nu mai ține cont de centrarea pe locul de închinăciune.
Condițiile nu sunt mai vitrege ca altădată, iar oamenii nu s-au schimbat nici ei foarte mult - albumele de familie rănmase prin sertare dezvăluind chipuri asemănătoare celor de astăzi, cu o manifestare pioasă dar nu neapărat care să și atragă atenția. Nu cu mulți ani în urmă, clopotul mare al bisericuței a fost furat, însă dragostea față de Hristos și dorința ca chemarea celor din jur la sărbătoare să nu înceteteze vreodată, au făcut ca, în scurt timp, vechiul clopot să fie înlocuit de săteni cu două, care să răsune mult mai bine. Acum, ele se aud chiar și din extremitatea răsăriteană opusă a satului, unde zgomotul unei șosele mari, tranzitate de camioane, nu reușește să înăbușe bucuria credincișilor în chemarea lor la rugăciune. O ocazie bună și existența acestei șosele! Mulți trecători întâmplător prin zonă având prilejul de a fi martori obiceiului tradițional manifestat în fiecare duminică și la sărbători, prin intrunirea stradală a mai multor “înțelepte” și “înțeplepți” ai satului. În grupuri de 5-6 sau mai multe persoane, sosesc din celelalte trei puncte cardinale, de la distanțe de sute de metri, pentru a se uni “întru unul” (singur) grup, în capătul cărării, rămasă și acum singura cale dreaptă și îngustă, reperzentare simbolică a Învățăturii Mântuitorului nostru, către biserica străbunilor și speranța nepoților lor.

Au înălțată, ca far luminos, mai ales când vremea se arată întunecată, o Sfântă Troiță dăruită de Dumnezeu cu o cruce mare și înflorată, din lemn, tocmai bine pentru un început al comuniunii, care să îi întărească pe această cărare spre lăcașul mântuirii. Trecătorii străini îi recunosc ușor; au îmbrăcămintea cuviincioasă și atutudinea încrezătoare. Astfel mărturisindu-L pe Hristos, sătenii străbat drumul, mergând dintr-un capăt în celălalt al lui, asemenea unei limbi mari a unui clopot, care este satul.

Tinerii sunt prezenți în rugăciune și, câteodată, când lumea din afară îi mai slăbește și lasă, reușesc să se întâlnească și în biserică. Vor urma cu siguranță exemplul bunicilor și al părinților, iar asta o garantează bucuria de a mai rămâne împreună și după slujbă, povestind despre isprăvile lor, în jurul bisericii.

Abia așteaptă Învierea! Tradiția străbună îi cheamă în mod special la asta. Au de pregătit pachete despre care discută cu luni înainte, între ei și cu preotul lor, după cum se pregătește în comunitate rânduiala. Căci anual, vine rândul câte unei singure familii pentru asta. Iar rânduiala nu este deloc una ușoară, fiindcă nu ar fi vrednică de măsura credinței și iubirii lor.

Au neamuri mari, fiindcă tot tradiția și credința le promiteau puterea familiei numeroase, încât de la intrare și până la ieșirea din sat, ai zice că întâlnești un singur neam. Cei care fac de strajă în biserică la fiecare sărbătoare și duminică, tămâind înainte toate străzile satului, ar garanta cu ușurință: neam din neamul lui Hristos. Lumina învierii, care încă dinainte de a ajunge în case, în Noaptea Luminată, umple aleile care conduc la cei adormiți, întărește și ea legătura puternică cu începuturile noii istorii.

Au în tradiție botezul cu nume de sfinți și nu au căutat ca inspirație persoane din lume care să li se pară mai importante decât aceștia. Nu sunt o comunitate perfectă de credincioși, dar iubirea celor cu credință nu se poate să nu umple cu prea-plin, golurile firave ale necredinței. Și nici această umplere nu li se pare a fi grea. Cum să compari pata necredinței unora din ziua de azi, cu lipsurile materiale de altădată, cu care se luptau să își ridice și să își împodobească biserica? Cunosc pe cineva dintre străbuni care căra tot anul gheață în căruță, tăiată din râu, doar pentru că trebuia câștigată cumva cinstit țigla cu care să acopere biserica… în care parcă prea tare ploua! Era singurul câștig pentru care i se părea că munca nu era zadarnică. Nu i-a fost anevoie, fiindcă nimeni din acest sat, niciodată nu a fost singur. Ba, împreună obișnuiți să lucreze la casa sfinților, au putut să (ne) ridice și așezarea așa mare - odată sat și, deopotrivă, cartier, cum o vedem noi astăzi.

Trăiesc toți, azi, sub hramul Sfinților împărați Constantin și Elena de altădată, avându-i de foarte curând ca ocrotitori pe Sfântul Maxim Mărturisitorul și pe Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, pe lângă Sfântul Apostol Andrei, Sfânta Mironosiță Maria Magdalena și Sfântul Ierarh Nectarie și împreună ajutători pe Sfinii Părinți și Sfetnici din vremea străbunilor lor. Pe aceștia din urmă i-au zărit dintotdeauna în senina depărtare a Bucegilor: un Cuvios Părinte Stareț Mihail, cu Părintele său slujitor Antonie și Pustnicul lor necunoscut pe care Maica Domnului l-a descoperit acestora în Peștera Ialomicioarei. Nu se sfiesc să îi cinstească pe toți aceștia, în fiecare an, de acum deja ajuns un obicei puternic tradițional, nu doar la hramul sfântului lăcaș, ci și la înălțarea Sfintei Cruci, în jurul Troiței “Crucea de Lemn” aflată în celălalt capăt al cărării bucuriei care îi va îndruma întotdeauna spre biserica dragă lor din sat.


Biserica a fost ridicată la data de 25 septembrie 1787 de către marele stolnic Constantin Nenciulescu. În timpul ocupației germane din 1918, buiserica a fost transformată în grajd, iar din 1919 a fost declarată monument istoric. În prezent, în ea slujește Părintele Paul Groza, înconjurat de credincioșii săi.

Sfânta Troiță “Crucea de Lemn” a fost sfințită în data de 14 septembrie 2016, fiind situată pe șoseaua principala națională București-Târgoviște, aparținând de satul Buciumeni, Buftea.

Cu ajutorul lui Dumnezeu,

un articol Lăcașuri Ortodoxe, Duminica Sfintei Samarinence, 2020 - KSLCătălin, Anisia-Ecatherina, Teo-Christian, Carmen-Ana


Continuă, citind cele mai recente știri,
apăsând aici