{site_title}

De actualitate, în Ortodoxie

Pentru a fi cinstiți și ascultați, din blânzi și buni ei înțeleg că trebuie să devină oameni duri și răi…

– 23.06.2020 06:58 –

Cunoaștem cu toții oameni, colegi sau prieteni care, odată ajunși într-o funcție înaltă ce presupune în special comandarea și conducerea altora, au renunțat la ceea ce aveau ei mai frumos, bunătatea înlocuind-o cu răutate, blândețea cu duritate, figura îngăduitoare, cu o figură încruntată și neiertătoare, considerând că le este mai bine să facă de acum pact cu acest rău, decât cu binele prin care ajunseseră de fapt pe acea poziție de frunte.

Iar astfel de cazuri se întâmplă extrem de des, inclusiv cu oameni dintre cei mai avansați din Biserică, ajunși în poziții de frunte în ierarhie, astfel încât după numirea lor par a fi cu totul alți oameni, ba chiar simțindu-se deseori îndreptățiți să facă asta, găsind că este singura modalitate prin care îi pot conduce pe cei cărora altădată le semănau, dar de acum le par “mai slabi, nepricepuți și neascultători” față de ei.

Între aceste cazuri se numără, spre exemplu, și cazul unui epitrop renumit al Bisericii pentru corectitudinea și priceperea sa, Teofil, care avea, totodată, atâta smerenie, încât a ajuns să refuze inclusiv propunerea de a fi hirotonit Episcop. Cu toate acestea, atunci când clevetirile rele inventate de alții au ajuns să prindă crezare la mai marele locului - până acolo încât Teofil a fost înlăturat din funcția de epitrop și de iconomom - acesta din urmă, făcând loc furiei și gândurilor amăgitoare care îi plângeau de milă asmuțindu-l, a hotărât să facă pact cu cel rău, pentru recâștigarea cinstei.

Iar acest rău, pentru a-l duce și mai mult la pierzare, l-a “înalțat” pe Teofil la o “cinste” mai mare decât cea dinainte, însă nu era smerit ca atunci, ci mai mult mândru și se temeau toți de el, și îl “cinsteau”, mai ales Episcopul.

Numai că, la un moment dat, pactul cu cel rău i-a pricinuit și adâncul pierzării și al deznădejdii, încât începând să urască acest rău, se plângea deseori, temându-sechiar să se mai și roage, din cazua nevredniciei și a lepădării de Hristos. Abia, mergând la o biserică a Maicii Domnului și rugându-se acolo în fața icoanei sale, a reușit să mai capete puțină îndrăzneală și nadejde de la dumnezeiasca milă. Postind, astfel, zile multe și făcând mărturisire nouă de pocăință, printr-o minune a Maicii Domnului, amintită chiar și între cele consemnate de cărțile bisericești, a reușit acesta, defăimându-l pe cel rău și lepădându-se de el - după ce ajunsese inițial până acolo încât să-i jure credință doar pentru a se vedea în cinste - să revină la starea pe care o avusese mai înainte de această râvnă după propria cinstire.

Cuvintele de tânguire și de mulțumire ale acestuia către Maica Domnului au rămas scrise până la noi, atât de puternice au fost, iar Teofil murind cu totul pentru lume, urând toate voile trupului și lepădându-se de toată slava deșartă și de cinstea vremelnică, a slujit in biserica Preacinstitei Născătoare de Dumnezeu toată viața lui, cu multă sârguință și smerenie și făcând multe fapte bune. A fost îngropat*, după mutarea sa la cele veșnice, chiar înaintea icoanei Preacuratei Fecioare, la locul unde și-a adus pocăința, moaștele sale izvorând mireasmă frumoasă întru slava lui Dumnezeu, Cel cu totul milostiv, și a Maicii Lui, Cea fără de prihană.


Articol Lăcașuri Ortodoxe, cireșar 2020

* s-a folosit o mărturie veche din anul 537 după Hristos, semnată de Eutihian, ucenicul lui Teofil, martor al acestor frământări și trăiri de pe vremea în care Teofil era iconom al Bisericii din Adam (Cilicia).

Continuă, citind cele mai recente știri,
apăsând aici